De cate ori imi pun cerceii imi aduc aminte de mama

A trecut un an. Parca a fost ieri, sau saptamana trecuta. Imi aduc aminte cu lux de amanunte cum s-a intmplat totul. Nu mai este si totusi e atat de prezenta. Si cand s-a dus tata i-am simtit lipsa, avand o legatura foarte puternica cu el, si totusi, parca nu l-am simtit atat de prezent atat de mult timp.

Nu ne-am inteles foarte bine, nici nu aveam cum, firi total diferite, controverse multiple. Avea controverse cu ea insasi, cum sa nu aiba si cu altii? Din punctul meu de vedere, nu a fost foarte fericita, desi aborda o mina vesela. S-a chimuit singura cu scenarii inchipuite, cu supozitii nejustificate, cu judecati neadecvate. Ii placea sa rada, radea de multe ori, vorba aia, si daca ii aratai un deget. Dupa care isi umbrea singura veselia cu nu stiu ce amintiri neplacute la care nu renunta sub nicio forma. Nu avea voie sa se enerveze, dar se ambala singura si totul se sfarsea intr-o criza, lucru care era tot ce se putea mai rau pentru un om cu probleme mari cardiace. Si de aici plecau toate controversele noastre. Incercam sa-i distrag atentia, am incercat sa-i explic ca tot ce e important este ca ea sa fie ok, dar isi facea prea multe probleme acolo unde nu erau.

Cine stie?

Ideea e ca nu s-a menajat nicicum. Ca isi lua pastilele la timp si avea relativ grija la regimul alimentar nu aveau nicio importanta atat timp cat ea stergea geamurile desi respira din ce in ce mai greu. Am incercat sa-i explic ca daca are grija de ea si se menejeaza, ne menajeaza si pe noi. Era o controversa majora in ea, ii era o frica nebuna de moarte, dar era nevoie de mult mai mult pentru a reusi sa amane momentul. Sau poate ca nu se putea face nimic. Cine stie? Oricum totul era amplificat de faptul ca noi eram plecati. Degadarea majora a inceput in toamna, cand era plecata la Constanta. Atunci a avut primul acces de oboseala majora si de atunci incolo, una-doua chemam salvarea, o internam. De medici si spitale n-am sa vorbesc aici, nu merita si nu asta-i subiectul. Am dus-o si la stat si la privat, dar deja nu mai ajuta nimic. In perioada aia, fiu-meu era in tara si a mers cu ea peste tot. Ea era fericita ca e cu el, dar degradarea starii de sananatate continua cu sau fara prezenta lui.

Stiu ca unii se gandeau ca daca suntem noi cu ea (sau macar unul dintre noi) ea e mai bine. Asta era doar aparent, avea un oarecare confort, dar starea ei de sanantate era aceeasi si se agrava in timp. Stiu ca ne vroia langa ea, dar eu nu puteam sa stau si ce sa fac, sa astept sa moara ca sa pot pleca? Eu nu pot fi atat de ipocrita, nu puteam sa ma prefac atat de flagrant. Era foarte important pentru mine ca ea sa fie bine, dar ea ar fi trebuit sa isi gaseasca confortul in absenta noastra. Numai ca refuza pentru ca avea ideea ca doar cu noi ii e ei bine. Pana la urma binele e cum ti-l faci si cum ti-l doresti, eu cel putin asa consider.

Cand a murit parea atat de linistita, parca dormea. Asta mi-a dat un pic de putere sa pot sa trec mai usor. Nu stiu ce-i dincolo, nimeni nu stie, dar ea parea atat de impacata.

Pentru ce?

Am fost la ea acasa sa strang, sa-i pregatesc de toate pentru parastasul de 1 an. Am luat de acolo saci de carpe pentru bucatarie, unele noi, unele erau brodate cu initialele numelui ei de fata, banuiesc ca erau din zestrea ei. Nu le-a folosit niciodata (sau aproape niciodata). Altele erau de-astea de acum, multe noi, multe putin utilizate. Le-am adus aici, am tinut cateva acasa si restul le-am dus la magazin ca avem nevoie. Cred ca 3 ani nu avem nevoie sa cumparam. La fel si cu prosoapele, nu cred ca voi mai cumpara vreun prosop viata asta 🙂 Multe lucruri, multe inutile, nu stiam ce sa fac cu ele. Am rezolvat pana la urma, dar imi vine si acum obsedant in minte intrebarea: pentru ce? A plecat cu ce am spus s-o imbrace, asa cum si-a dorit ea, cu cercei, bratara, inel, esarfa, bluza cu un pic de sclipici, palarie. Dar atat, restul, multe, foarte multe, au ramas. Nu-i problema, se bucura altii de ele, dar de ce asa? Desi era destul de deschisa la minte, avea vesela pentru musafiri. De ce? Avea fete de masa pentru musafiri, tacamuri pentru musafiri si multe, multe altele, inutile din punctul meu de vedere. De ce daca le avea nu se bucura ea de ele? Nu am inteles asta niciodata. Tacamurile le-am luat eu, sunt la mine si le folosesc zilnic. Si uite asa, e prezenta peste tot si ma gandesc aproape tot timpul la ea.

Bucurati-va de tot!

Da, bucurati-va de tot ceea ce aveti, iar asta nu inseamna numai chestii materiale. Alea sunt bucurii de moment. Bucurati-va de primavara, bucurati-va de iarna, bucurati-va de o floare, de o carte, un film bun, un concert. faceti tot ce va trece prin cap, nu economisiti decat pentru zile negre, nu strangeti nimic pentru ca, indiscutabil, nu luati nimic cu voi! Ea facea toate astea. Ii placea sa se plimbe peste tot, parca incerca sa recupereze ceea ce n-a putut face pe vremea comunismului. Chiar la una dintre ultimele externenari, m-a pus s-o intreb pe doctorita daca poate pleca in toamna in Tenerife. N-a mai apucat. Isi dorea tot timpul lucruri, dar nu renunta la cele vechi. Am dat saci de haine. Eu macar m-am invatat, si pentru ca nu reusesc sa nu mai imi cumpar cate ceva (dar acum o fac mult mai rar si mai echilibrat), fac de doua ori pe an ordine in haine si dau la charity ceea ce nu mai imi trebuie. Adevarul este ca este o mare gaselnita asta cu charity, pentru ca nu ai impresia ca arunci si stii ca ajung la cineva care le va folosi.

A lucrat toata viata in teatru (la birouri). Ii placea si acum sa mearga la teatru si la concerte. Cred ca cele mai mari bucurii i le faceam cand ii luam bilete la concerte (Nana Mouskouri, Mireille Mathieu, Andrea Bocelli). Intotdeauna ii luam loc in primele randuri. Cand vedea cat costa incepeau vaicarelile, dar ii placea si era fericita. Pastra si acum biletul de la Mireille Mathieu, m-a podidit plansul cand l-am gasit.

Cerceii 🙁 

Imi lipseste mult, mai mult decat as fi banuit. E prezenta in pemanenta. In fiecare seara aprind cate o lumanare parfumata si caut arome care stiu ca ii placeau ei, lavanda era aroma ei favorita. Iar dimineata, cand imi pun cerceii imi aduc aminte de ea. Nici la piata sau sa plimbe cainele nu pleca fara cercei 🙂 Si uite cum un gest marunt, aproape insignifiant, are o valoare sentimentala atat de mare. De fiecare data cand imi pun cerceii sau de cate ori vine vorba de cercei imi aduc aminte de ea si de cerceii ei 🙂 In fiecare zi 🙁 Oare o sa treaca asta sau o sa ramana asa?  Nu stiu, dar ea stiu ca si-ar fi dorit mult asta… ea si cerceii ei… 

Leave a Reply

Your e-mail address will not be published. Required fields are marked *