nici nu stiu cum sa incep. am aproape un an de cand stau mai mult in UK. imi place aici foarte mult, sunt si lucruri cu care incerc din rasputeri sa ma adaptez, dar mi-e bine, stiu ca am facut ceea ce trebuie pentru mine si pentru baiatul meu, dar simt ca am obosit, ca Romania mi-a consumat toata energia, toate aspiratiile, toate dorintele. poate am si imbatranit, desi simt ca mai pot face multe, ca mai am multe de facut. sunt un om entuziast, plin de idei si initiativa. dar in Romania simt ca nu am nicio sansa, nici eu, nici baiatul meu, nici tu care citesti, care esti in Romania, nici generatiile viitoare, cum n-au avut nici cele trecute. am scris intr-o alta postare ca nu ma plang de ceea ce am realizat in plan material. ma plang ca tot ceea ce am realizat nu ma face sa raman acolo pentru ca simt ca nu apartin acelui loc. am fost mult timp o persoana optimista in ceea ce priveste viitorul Romaniei. n-am plecat pe vremea lui Ceausescu pentru ca eram prea mica, dar am admirat-o pe vara-mea cand a facut pasul. dupa ’89 nu am plecat pentru ca am sperat ca se va schimba ceva. da, s-au schimbat magazinele, reclamele, ne-au dat pasaport si ne-au fraierit.
prima constientizare ca traim intr-un sistem bolnav
in copilarie, am fost privilegiata putin, traind in Costanta, un oras cu putin mai multa deschidere catre occident. aveam blugi, aveam Radio Vacanta, aveam vinilur-uri cu muzica buna (Queen, Pink Floyd, Diana Ross s.a.), aveam guma de mestecat spearmint (pe care o mestecam o zi intreaga desi nu mai avea niciun gust), aveam piersici naturale pentru export, aproape cat un pepene galben, din livezile de la Medgidia, aveam cetatile de la Histria si Adamclisi si mozaicul din Constanta. sunt lucruri pe care mi le amintesc cu placere, dar sunt la timpul trecut si lucruri pe care punea pret un copil. am ajuns in Bucuresti, unde pentru prima data am realizat, pe propria piele, ca sistemul de invatamant era mult mai sever si mai eficient decat cel din provincie. m-am straduit la liceu si am intrat la o facultate. am avut divergente cu ai mei, respectiv cu tatal meu, caruia i-am reprosat la vremea respectiva ca societatea nu da doi bani pe studii, ca degeaba e profesor universitar (era conf.), daca e remunerat prost si nu stie cum sa imparta banii de la un salariu la altul. abia acum imi dau seama ca eu realizasem atunci ca societatea in care traim este o societate bolnava, dar inca nu venise ’89.
dupa ’89
si cand a venit, nu mi-am mai dorit sa plec, am inceput sa muncesc si sa fac bani, am terminat facultatea, am facut un copil si am intrat intr-o inertie din care nu am mai iesit. dar observam ce se intampla in jurul meu. intai am schimbat comunismul dictatorial cu un comunism cu fata umana, cand fostii securisti si militienii mai rasariti au pus mana pe tot si si-au intins tentaculele in toata tara. apoi a venit Constantinescu, ca si cum n-ar fi fost, iar politicienii au fost aceiasi, mutandu-se de la un partid la altul si tot timpul fiind aceiasi, au mai scos ceva fete (fetze) noi, scolite tot de ei, dar aceiasi si aceiasi. atunci am realizat ca tara asta nu are nicio sansa. oamenii aia au murit degeaba in ’89, sau nu degeaba, pentru niste reclame si un pasaport. atunci am realizat ca baiatul meu trebuie sa aiba un viitor si parte de o societate in care valorile sunt apreciate si am inceput pregatirea lui intensa pentru a pleca sa studieze afara, respectiv in UK.
nu m-am gandit ca as putea pleca si eu, ma gandeam numai la el. si a plecat. eu mi-am continuat rutina zinica cu care ma obisnuisem deja, si cu vizite de doua ori pe an in UK. acum doi ani, am simtit ca nu mai pot. in primul rand, cele mai tari motive veneau din viata personala, baiatul plecat, ex-ul ordinar s-a cuplat cu o securista, prietena de familie (vezi ca am scis detaliat in alte postari; si-o sa mai scriu), profesional avem doua cuie, un nume mare si un pelican nesatul, de care vroiam sa scap decent fara scandal, unul mi-a iesit destul de bine, a doilea mai trag si acum dupa el.
si la toate asta se adaugau toate mizeriile sistemului care ma consumau ingrozitor. si atunci mi-am spus ca poate nu-i prea tarziu sa incerc. m-am gandit ca baiatul e plecat si ii spusesem “du-te si nici sa nu intorci capul”, iar problema mea cu sistemul si faptul ca nu se schimba nimic era acuta. astfel, m-am agatat de asta si am plecat. am plecat pentru ca nu suport ipocrizia, minciuna, bataia de joc, manipularea, hotia, birocratia, prostitutia (politica), simulacrul de democratie, coruptia de la cele mai mici la cele mai inalte niveluri. simteam ca orice as face intotdeauna ma voi simti mica si inutila in Romania. si aici nu e vorba de mine, e vorba de noi toti, ale caror voturi sunt inutile, ale caror strigate nu se aud, noi astia prosti de muncim si platim dari la stat ca sa acoperim gaurile facute de baietii destepti, noi care platim de doua ori abonamentul la televiziunea nationala (daca ai vreo firma inregistrata la adresa de domiciliu), noi care suntem oripilati de capatos, maruta si wow biz, noi care platim asigurari de sanatate, dar nu benefeciem de un sistem de sanatate eficient, noi care platim la sistemul de pensii, dar nu stim daca vom avea puterea sa ajungem sa mancam din pensie sau daca or sa aiba din ce sa mai plateasca pensii, noi care facem ture interminabile la orice institutie a statului pentru o nenorocita de hartie, sau chiar pentru a plati niste impozite, noi care suntem satanisti pentru ca ascultam rock, noi care nu avem genti de firma (nu pentru ca nu ni le permitem, ci pentru ca ni se par inutile), noi care vrem sa iesim la un restaurant fara si vedem 7 mese de coclari in jurul nostru, noi care nu mancam seminte pe plaja si care tinem o hartie in mana pana gasim un cos de gunoi, noi care vrem sa le dam angajatilor nostri mai multi bani, dar sistemul ne obliga sa recurgem la alte avantaje pentru acestia (asigurari private), noi care nu intelegem cum Croatia a reusit sa faca 5000 km autostrada in 5 ani, iar noi nu putem circula nici macar pe cele “inaugurate” pentru ca de fapt nu sunt functionale, noi care vrem sa avem un invatamant care sa scoata oameni din copiii nostri, noi care vrem sa fie venerati olimpicii si premiantii international si nu curvele tunate, noi care vrem sa se respecte o scala de valori reale si nu contrafacute. lista asta cred ca nu are sfarsit. avem si alte probleme create de sistem, noi toti, dam atentii la vacile de la ghiseele statului pentru ca altfel nu ne baga in seama, se uita prin noi ca si cum am fi din sticla, incercam sa ne descurcam, acceptam servicii fara factura; sincer la asta chiar am probleme, pe de-o parte ca statul asta nu face decat sa te impinga sa-l furi, pe de alta parte ma gandesc, de ce sa nu plateasca impozite toata lumea, dar de ce sa plateasca, sa aiba politicienii mai mult de furat? si uite asa, e un cerc vicios din care n-o sa reusim sa iesim niciodata.
bravo, Cabral! am citit postarea ta, sincer, m-a surprins pentru ca iti poti atrage multe antipatii si chiar repercursiuni. la mine e altceva, habar n-are nimeni de mine, doar cei ce mai intra pe blogul asta, in rest sunt si eu dintre aceia care intra la categoria “cainii latra, ursul merge”.
romani exilati
poate ca niciodata e mult, dar eu asa simt in acest moment, simt ca nu suntem in stare, noi ca natie, sa facem nimic. spun asta cu toata convingerea, va dau doar cateva exemple din istoria acestui popor care si-a exilat valorile: I.L.Caragiale, Constantin Brancusi, Emil Cioran, Nicolae Balcescu, Henri Coanda, Nina Cassian, Mircea Eliade. si lista ar fi foarte lunga. din punctul meu de vedere, copiii aceia olimpici, ar trebui sa plece acolo unde sunt apreciati si li se recunosc meritele. nu aici, unde daca n-ar fi postarile pe FB nici nu s-ar auzi de ei pentru ca nu apare decat cel mult un articol intr-un ziar si ala, nu pe prima pagina, pentru ca nu se pot compara cu toata incultura promovata. dar si aici, sincer, a cui e vina? totusi cacaturile alea de emisiuni, au audienta, cineva se uita la ele. deci, despre ce vorbim? un olimpic la matematica era in Colectiv. este inca internat in spital. ati auzit ceva de el pana la tragedia din Colectiv?
nu e usor, nu e deloc usor sa pleci. n-o spun pentru comoditate. dar decat intr-o tara imorala si total corupta, fara sanse de redresare cel putin pentru generatiile copiilor nostri si ale copiilor lor, mai bine intr-o tara unde valoarea umana are valoare. la noi si cuvantul “valoare” este degradat datorita manelistilor.
5%
dupa ce-mi pare rau? dupa cativa oameni care ma inteleg, ma apreciaza si ma sustin acolo si de acolo, prieteni adevarati. imi pare rau ca maica-mea e prea batrana ca sa poata pleca (nu mai sunt eu tanara, ce sa mai zic de ea) si nici nu cred ca s-ar rupe, oricum avem conceptiii total diferite, dar ma straduiesc foarte tare s-o accept asa cum e. am s-o iau in vizita. imi lipseste faptul ca nu ma duc la manichiura atat de des cat mi-as dori la Banana cea draguta 🙂 si imi lipseste masajul 🙂 si mi-e dor, mi-e tare dor de finuta mea cea mica si frumoasa si de care nu pot sa ma bucur asa cum as vrea si pe cat as vrea. si mai mi-e dor de catelul meu cel mic si pufos pe care in acest moment nu am cum sa-l iau aici.
o sa spuneti ca daca plecam toti, ce-o sa se aleaga de Romania? si daca ramanem ce putem schimba noi? noi nu avem nicio putere, nu ne asculta nimeni, nu intereseaza pe nimeni de noi. si nu vorbesc aici de mine, vorbesc de noi toti, vorbesc de noi cei care nu suntem la tribuna, suntem la peluze. si desi suntem multi si strigam, ei ne buruiaza semnalul si ne dau pe “mute”.
din tot ce am scris aici, ceea ce doare cel mai tare e ca ceea ce imi lipseste nu reprezinta decat aproximativ 5% (foarte important), fata de restul motivelor pentru care sunt in UK. iar acel 5% se mai indulceste cu skype-ul si cu telefonul, si poate, cine stie, in timp, ne vom aduna la un loc.
va las in compania lui Vali Sterian al carui “Exercitiu” mi se pare in continuare atat de actual …
4 comments